Penitenciar pentru „gulerele albe”

În 2001, Partidul Comuniştilor a venit la putere pe valul unei ample campanii anticorupţie, generată de dorinţa aprigă a comuniştilor, de pe când erau în opoziţie, de a se răfui cu cei care au „prihvatizat” patrimoniul naţional şi au delapidat bugetul public. Imediat cum s-a instalat, puterea a şi creat o instituţie specializată în combaterea marii corupţii – Centrul pentru combaterea crimelor economice şi corupţiei (CCCEC). Fiind siguri că numărul celor corupţi este foarte mare, guvernanţii au creat la penitenciarul din Lipcani şi un sector special, destinat „guleraşelor albe”.

După patru ani, cum era şi firesc, guvernarea comunistă trebuia să facă o dare de seamă în faţa poporului ca să arate alegătorilor cine dintre demnitari sunt „cu pufuşor pe botişor”. În 2005, comuniştii au uitat de promisiunile făcute în 2001 şi s-au angajat, de data aceasta, să ne integreze în Uniunea Europeană, fără a-i stânjeni pe cei care au delapidat şi „prihvatizat”.

E adevărat, puterea a încercat „să muşte” granguri, cum ar fi ex-prim-ministrul Andrei Sangheli, fostul ministru al Transporturilor, Anatoli Cupţov,  actualul ministru al Apărării Valeriu Pleşca, ori omul de afaceri Vladimir Babiii, fost director al ZAL „Expo-business-Chişinău” şi alţii (vezi „Teroarea roşie” pe http://www.investigatii.md/),  dar, după cum am văzut, până la urmă, şi-a frânt colţii. Nici unul dintre aceştia, dar şi alţii dintre cei care au mai intrat în vizorul temutului CCCEC nu au ajuns să se „odihnească” în locuşorul rezervat la penitenciarul din Lipcani. Prin urmare, ori corupţii fac legea în acest stat, ori justiţia e atât de coruptă sau incompetentă, încât nu mai poate schimba nimic.

Pe lângă câteva programe şi strategii privind combaterea corupţiei, care au rămas doar pe hârtie, guvernarea comunistă nu numai că nu a trimis nici un demnitar corupt la pârnaie, ci a muşamalizat toate cazurile „grele” de corupţie pornite până la preluarea puterii. Iată doar câteva dintre cele mai relevante cazuri. 

Cazul Chiţan

Unul dintre cazurile „soluţionate” favorabil este cel al ex-ministrului de Finanţe Valeriu Chiţan, acuzat de către Procuratura Generală de abuz în serviciu şi deturnare de fonduri. Urmărirea penală împotriva lui Chiţan a fost pornită în 1999, după ce organele de drept au constatat că Ministerul Finanţelor a transferat unei companii malteze 26 mln de dolari SUA pentru păcură, marfa însă nu a mai ajuns în Republica Moldova. Statul a reuşit ulterior să recupereze 16 mln de dolari, însă despre restul - 10 mln de dolari –  până în ziua de azi nu se ştie nimic. În spatele acestei afaceri, potrivit procurorilor, a stat ex-ministrul Finanţelor, Valerii Chiţan. Procurorii susţin că Chiţan trebuia să poarte răspundere pentru prejudiciul adus statului, însă toate probele şi argumentele invocate, au fost respinse de Curtea Supremă de Justiţie, care, în aprilie 2001, l-a absolvit de pedeapsa penală. De menţionat că, la acea vreme, procurorul general Mircea Iuga a declarat în plenul Parlamentului, că asupra anchetei se exercită presiuni pentru a trece dosarul pe linie moartă, lăsând să se înţeleagă că acestea vin de la Preşedinţie şi Consiliul Superior al Magistraturii. Chiţan, la rândul său, a declarat că hărţuirea sa a fost o comandă politică, fără a da nume, iar avocatul său Gheorghe Amihalachioae a acuzat  organele de drept de incompetenţă. Cu toate că învinuirile în acest caz au curs gârlă, cele 10 milioane de dolari aşa şi nu au mai fost întoarse statului.            

Cazul Ceşuev

O altă „eliberare” este cea a fostului ministru al Privatizării Visarion Ceşuev, unul dintre puţinii demnitari, ajunşi după gratii. Ceşuev a fost reţinut, în iunie 1999, de Poliţia Economică pentru luare de mită în valoare de 2250 dolari. În ianuarie 2000, Judecătoria sectorului Botanica al capitalei l-a condamnat la 5 ani privaţiune de libertate cu suspendarea pedepsei. Ulterior, Tribunalul Chişinău menţine în vigoare această hotărâre, iar în ianuarie 2001 Curtea de Apel anulează sentinţele anterioare şi îl condamnă definitiv pe Ceşuev la 5 ani privaţiune de libertate, cu ispăşirea pedepsei de corectare prin muncă cu regim sever. Deşi toate instanţele l-au găsit vinovat de luare de mită, fapt pentru care a stat încarcerat timp de 13 luni, în anul 2002, procurorul general Vasile Rusu face recurs  în Curtea Supremă de Justiţie şi, drept urmare, cauza lui Ceşuev este trimisă spre rejudecare Judecătoriei Botanica. Aici lucrurile se desfăşoară de-a dreptul paradoxal. În cadrul rejudecării procesului procurorul renunţă la învinuire (!). Prin urmare,  în iulie 2002, instanţa clasează cauza penală în privinţa fostului ministru al privatizării pe motivul renunţării procurorului la învinuire. De menţionat că, în septembrie 2000, când Ceşuev se afla în detenţie, Procuratura Generală a pornit un alt dosar împotriva fostului ministru al privatizării pentru deturnare de fonduri, fiind vorba de peste 3 mln de lei. În iunie 2004, dosarul respectiv a fost clasat. Motivul – „lipsa elementelor infracţiunii”. Deci, a trebuit să treacă tocmai patru ani ca să se constate lipsa elementelor infracţiunii. Sau, poate, a fost altceva la mijloc? Cazul dat însă nu se încheie aici. Văzându-se îndreptăţit, Ceşuev a acţionat organele de drept în judecată, solicitând repararea prejudiciului moral şi material. Atât Ceşuev, cât şi preşedintele Judecătoriei Botanica au refuzat să ne spună valoarea prejudiciului solicitat. Din sursele noastre am aflat că suma pretinsă de la stat  pentru repararea prejudiciului moral şi materia era de ordinul milioanelor. Interesant este că, în ultimul moment, la judecată, Ceşuev  renunţă la  recuperarea prejudiciului moral, lăsând instanţa să se pronunţe doar asupra  prejudiciului material. Sursele noastre ne-au spus că Ceşuev a fost influenţat în luarea acestei decizii de către secretarul Consiliului Suprem de Securitate, Valeriu Gurbulea, actualmente prim adjunct al procurorului general, care l-ar fi sfătuit să-şi tempereze poftele. Se pare că de aici rezultă de ce a fost tergiversată clasarea dosarului privind deturnarea de fonduri. Ceşuev ne-a declarat că este vorba de incompetenţa justiţiei şi a organelor de drept, lăsând să se înţeleagă că a fost victima unor reglări de conturi în sferele puterii, însă nu a dat nume. 

Cazul Grafchin

Un alt caz «pus pe tuşă » în timpul guvernării comuniste este cel al ex-şefului interimar al Departamentului Privatizării, Zinaida Grafchin. Dosarul penal împotriva fostului demnitar a fost pornit de Procuratura Generală în martie 2000, ea fiind acuzată de faptul că a operat ilegal modificări în contractul de privatizare a fabricii de ciment din Rezina încheiat cu compania franceză « La Farge ». În urma acestor acţiuni, potrivit procurorilor, fabrica din Rezina a ratat  investiţii de aproximativ 75 mln de lei, iar investitorul a fost scutit ilegal de penalităţi în sumă de 26 mii de doalri şi 36 mii de lei. Drept urmare,  în bugetul statului nu au venit circa 180 mii dolari şi 1,8 mln de lei. În 2002, Zinaida Grafchin a fost achitată. La fel ca şi în celelate cazuri, nu s-a găsit vinovatul pentru sumele de bani cu care a fost prejudiciat statul şi, respectiv, nimeni nu le-a returnat în bugetul public. Insistenţele noastre de  a o contacta pe Grafchin pentru a comenta cazul său, nu s-au soldat cu succes. Foştii colegi de la Departamentul Privatizării, după ce au aflat problema care ne interesează, au refuzat să ne dea cordonatele Zinaidei Grafchin. În organele de drept am aflat că ea nu a solicitat statului repararea prejudiciului moral şi material pentru tragerea ilegală la răspundere penală. 
De remarcat că, la sfârşitul anului 2000, Procuratura Generală a depistat încălcări grave admise de conducerea Departamentului Privatizării, la privatizarea unui şir de întreprinderi de stat, între care « Ciment Rezina », « Franzeluţa », « Seminţe Nord », « Râuţel », « Avicola », « Corlăteni », « Metal-Feros » şi altele, în urma cărora statul a fost prejudiciat cu peste 150 mln de lei. După venirea la putere a comuniştilor, nimeni nu a mai cautat să pedepsească persoanele vinovate de prejudicierea statului sau măcar să întoarcă o parte din acestă sumă. 

Dosare aflate la controlul şefului statului

Cazul Furdui

La 30 ianuarie 2003, în cadrul colegiului Procuraturii Generale,  preşedintele Voronin bătea cu pumnul în tribună, cerându-i procurorului general Vasile Rusu să-i raporteze chiar „adăuzea” că a fost trimis în judecată dosarul penal împotriva fostului director al SA „Moldova-Gaz” Simion Furdui, acuzat de uz de fals şi sustrageri în proporţii deosebit de mari din avutul întreprinderii pe care o conducea. Voronin a avertizat procurorii că va „ţine la control” acest caz.  Furdui a fost urmărit penal pentru că şi-ar fi procurat, prin uz de fals, din banii SA „Moldova-Gaz”, casă de un milion de lei. Ce s-a întâmplat cu dosarul „ţinut în dinţi”? A fost clasat înainte ca să ajungă în instanţă. 

Cazul Alexei

Cel mai proaspăt caz este al generalului Nicolae Alexei, fost viceministru de Interne şi şef al Departamentului de Combatere a Crimei Organizate şi Corupţiei, achitat de instanţă chiar în preajma alegerilor parlamentare. Generalului i s-au incriminat un şir de ilegalităţi, între care abuz în serviciu, comercializarea corpurilor delicte şi calomnie. Prejudiciul cauzat statului în urma acţiunilor ilegale a lui Alexei, potrivit procurorilor, este de ordinul milioanelor. Pentru faptele sale, în 2004, Curtea Supremă de Justiţie îl condamnă la 5 ani privaţiune de libertate cu suspendarea executării pedepsei. După aceasta, au început adevărate jocuri de culise, care, până la urmă, s-au soldat cu achitarea definitivă, la începutul anului 2005, a generalului Alexei. Din mai multe surse avizate am aflat că pentru a-l scoate basma curată pe Alexei, au fost admise de către organele de drept şi instanţa de judecată un şir de încălcări grave de procedură. Reprezentanţi ai organelor de drept susţin că achitarea lui Alexei s-a făcut în urma unor presiuni din partea partidului de guvernământ. Se vehiculează că prin această „graţiere”,  generalul a fost „silit” să se implice în campania electorală pentru a rupe din electoratul concurenţilor. Solicitat de noi, Nicolae Alexei a declarat că în cazul său a fost vorba de o comandă politică şi este decis să solicite statului repararea prejudiciului moral şi material.  

„Găinarii” au umplut puşcăriile

Întrucât am văzut că marii granguri au fost ajutaţi să scape de pârnaie, am solicitat Departamentului Instituţiilor Penitenciare să ne spună câţi demnitari se află în custodia sa.
Directorul DIP, Valentin Sereda, ne-a dat următorul răspuns: „Cu referire la datele statistice privind numărul persoanelor care au deţinut funcţii de răspundere până la condamnare şi numărul foştilor demnitari care au deţinut funcţii în instituţiile centrale ale statului, vă comunicăm că Departamentul Instituţiilor Penitenciare nu generalizează asemenea statistici”(!). În schimb, din răspunsul şefului DIP am aflat că instituţia respectivă duce evidenţa ţăranilor puşi la dubă (2334 din totalul de 6670 de persoane care-şi ispăşesc pedeapsa în închisorile din republică), al muncitorilor  ( 2148 persoane), precum şi al agramaţilor ( 29 persoane). Conform studiilor, tabloul din penitenciarele republicii este următorul: 439 de deţinuţi au studii primare, 2920 – studii medii incomplete, 2701 – studii medii, iar 93 de persoane au studii superioare. Chiar dacă la DIP nu am putut afla numărul demnitarilor condamnaţi, am insistat să vedem cine a ajuns în „sectorul special” creat pentru demnitarii corupţi la penitenciarul din Lipcani. Şeful acestei instituţii, Valeriu Carlaşciuc, ne-a spus că actualmente în „sectorul special” îşi ispăşesc pedeapsa 44 de persoane, foşti funcţionari publici şi reprezentanţi ai organelor de drept. Nu a vrut să ne spună cine-i „pahanul” printre cei 44 de condamnaţi, dar a lăsat să se înţeleagă că, printre clienţii săi, mai sus de procurori de rând şi poliţişti, alţi demnitari nu a avut.  

Va porni oare cazul Pasat tăvălugul anticorupţie?      

Reţinerea fostului ministru al Apărării Valeriu Pasat, acuzat de comercializarea ilegală a 21 de avioane de luptă MIG-29 şi altă tehnică militară din dotarea Armatei Naţionale, pare să fie
o captură importantă pentru organele de drept, care poate trage după sine o bună parte din foşti şi, poate, actuali demnitari de stat. De aici tăvălugul anticorupţie poate porni cu adevărat. Rămâne să vedem dacă acest caz este unul de corupţie sau o comandă politică. Am pune la îndoială ultima ipoteză, dacă, în ultimii patru ani, s-ar fi făcut ceva cu adevărat împotriva corupţiei, mai ales că puterea a avut toate pârghiile pentru tragerea la răspundere a marilor corupţi. Numai că, după cum am văzut, lupta cu corupţia, atât de mult trâmbiţată, nu a mers ca tăvălugul, să cureţe totul înainta sa, ci a izbucnit sporadic în anumite momente, cu anumite ocazii, ca până la urmă să-şi dea obştescul sfârşit. Aceasta nu denotă altceva decât faptul că în justiţia noastră e un haos total, nefiind clar unde e corupţie, comandă politică sau incompetenţă.